Stiu ca Gigi e la pirnaie, Penescu e la mititica, juma’ din arbitrii de seama din Romania sunt la DNA, la parchet sau stau brusc ascunsi sub patul din dormitor si cauta cu vreun neon de discoteca daca’s verzisorii marcati, stiu, stiu, stiu ca se aduna pixelii peste gunoaiele din fotbalul romanesc ca vulturii la vreun les lasat sub soare, da’ nu asta voiam eu sa povestesc.
Voiam sa va spun despre fotbalul-ca-noi-n-are-nimeni si cum o echipa in rosu poate face singele mai rosu sa clocoteasca in unii. Sa pornim cu inceputul:
1. Anul trecut am prins Liverpool - Inter pe Anfield. Ne’am imbatat cu fotbal si cu o atmosfera cum rareori.
Tinerii au zburdat, calificarea a venit pentru sferturi, am inteles cum un jucator, unul ca Gerrard,
poate sa’i impinga pe’ai lui cit sa sufoce o intreaga echipa de sute de milioane de euro,
iar, la vremea cuvenita, orasul ne’a primit fain cu beri si rock’n'roll.
2. Anul asta am cerut de la amicii de la UEFA bilete la Liverpool - Real Madrid. N’am primit ok’ul asa c’am savurat desfriul de la TV. Unul mai norocos a reusit cumva sa ajunga in Anglia si a prins intr’un concediu fotbalistic urmatoarele: Liv’pool - Real (4-0), Manchester - Inter (2-0) si Manchester - Liv’pool (1-4). Si’acum ii ride fata pe coridoare, de p’arca s’a conversat citeva zile la rind cu Iisus, Sabato, Einstein si Natalie Portman.
3. Nu m’am lasat balta si’am incercat figura pt meciul cu Chelsea. Biletele au venit, ne’am pus pe avion fix golanii din 2008, cu vise si mai marete de data asta. Aterizat la Londra, english breakfast, luat tren spre Beatlesi, bere, cazat ca’n cazarma, bere, bus spre stadion.
Evident c’am bifat si repriza de shopping (sa inteleaga cei care poate n’au prins magazine adevarate in incinta stadionului: e inghesuiala mare si mai nimeni pleaca cu mina goala. Unele cluburi, Bayern, Barca, ManUtd fac o caruta milioane pe an din merchandising. Eu am lasat 94 de lire. Anul trecut vreo 60). Am baut fix aceeasi ciocolata calda diluata si am stat pe acelasi rind ca in 2008: primul rind de la mantinela, undeva la centrul terenului.
Adica Deco jongla la 10 m de noi la inclazire, out’ul se batea la vreo 4 de mustatile noastre si am trait iar cu impresia ca baietii astia joaca la mine acasa, in copilari, pe Muscel, iar eu cu golanii asteptam ca pierzatorul sa iasa de la masa.
S’a cintat, s’a urlat, s’a luat lumea in brate de bucurie, apoi s’a tins spre o intristare adinca. Ne’au facut praf! 1-3 acasa pe Anfield. “Acasa”. Am stat ca bou’ aproape gri la fata, desi am vazut mereu in fata ochilor comparatii hazlii: preluarile lui Balack vs Banel, pasele lui Gerard vs Cocis, demarcarea lui Tores vs Marica, precizia ingrozitorului de Terry vs Goian.
Bodo: “aia e!”. Ariciu’: “las’ ca’i facem in retur!”. Ce dracu’ o fi fost in capul arhitectului? E nebun? Cum sa revenim de la 1-3, la aia in foaier?!. Da’ parca nu era singuru’ diliu: s’a amestecat atit de bine printre suporterii de pe Kop, ca prea multi au crezut ca se poate.
4. In uichend macel cu Blackburn in campionat. Alt meci cu 4 goluri date. Gata! Aer in piept si moralu spre nori.
5. Conferinte de presa: “Stim ca e greu, dar pentru noi nu e imposibil. Incercam…”. Maaaama ce PR pe ei.
Sunt timpiti?! Cum dracu’ sa se califice?!
6. Incepe returu’. Chelsea la control, Liv’pool se chinuie sa lege ceva. Apoi Pac’Pac, vorba din zeghe, 0-2 pentru ai mei. La doar un gol si o ora de calificare. Eu in Slovenia, in camera de hotel, fara vreun baiat imbracat in Carlsberg sa ajute la sperante. Telefoane in Romania la arhitecti. “Maaama ce echipa avem. Am vb cu Ariciu acu 1 minut. Sta relaxat ca ne ducem mai departe”, zice Bodo.
Vulpea de Hiddink muta rapid (Piturca, boule, prostule, idiotule, depasitule, intelegi?) Anelka, imputitul ala delasator intra in locul lu’ Kalou si totu’ se duce dracului. 1-2 rapid. Nu’i nimic, tot un gol e de ajuns pentru inceput. Vedem apoi ce e de facut in prelungiri. 2-2. “Asta e!”. Din nou vorba romaneasca. “Si cind colo, Marco Polo”: Pac-Pac reloaded: 2-4. Musc din scaun, dau televizorul care urla intr-o croata fada la maximum. Aiurea! 4-4.
Cel mai frumos joc din 2009 din UCL. Lumea aplauda, iar toate site’urile, ziarele si televiziunile din lume ridica in slavi frumusetea jocului pur, chiar si verii de la CNN care o au cu socceru’ ca noi cu cricketu’.
7. A doua zi si dusmanii de la Manchester se califica cu un gol “de generic”, cum s’ar comenta la TVR1, sectia +60. Las’ ca ne ramine noua campionatul. Sa se duuuuca! Barca’i maninca!
8. Dup’amiaza vad pe CNN un reportaj (facut de SkyNews) de 7 minute despre comemorarea victimelor de la Hillsborough. Ziua celor 100: o lectie de jurnalism d’ala de la radacina. Tac ca Mutu si ma uit in gol prin camera. Mi se face parul ca de gaina si mi se duce nodu’ sus in git, cit sa’mi taie gleznele. Pura empatie de fapt, da’ ce empatie, fratilor!
9. Gerard e la costum pe stadion. Si’a pierdut un verisor in tragedia aia. Baaai, cel mai bun mijlocas din lume si’a pierdut un verisor in accidentul ala. Cum naibilor sa plece de acolo? Baiatu’ asta si cind doarme cinta ca’n copilarie, in tribuna, You’ll never walk alone!
10. La 6:03, ora locala, intreg orasul se opreste. Lumea pe stadion tace’n reculegere, pe strazi ingheata alte 2 minute, feribotu’ sta’n larg parca’i pictat. Lumea se uita spre cer sau spre pamint, dupa cum pricepe fiecare moartea, si tace. Trimisul primului ministru al UK incepe un speech. “Bla-bla” vreo 15 secunde. Se aud voci, apoi toti, da’ toti baaai oameni buni, striga intr’o singura voce: “Justice for Hillsborough!”. Vor ca vreun functionar cu galoane sa spuna doar atit: “Statul sau nu’sh ce institutie a statului a fost de vina ca s’a prabusit peluza! Caci fara vreo aprobare oficiala nu s’ar fi putut contrui un stadion subrezit”.
Evenimentul asta s’a petrecut in 1989, la un meci cu Nottingham Forest. Au murit 96 de oameni.
Mai putin decit la alt eveniment din ‘89, cind noi am jucat impotriva comunismului. La noi doar unii, prea putini, mai stiu sa ceara dreptate!
Loading ...